Concurs – Castiga un GPS Smailo HDx5.0 Photo

Comments

1. Cristina Musat says:

   February 7, 2012 at 2:58 am

   Acum cateva veri plecasem cu iubitul meu cu “ia-ma nene” spre Vama Veche. Pusti cum eram, am spus parintilor c-avem bilete de tren, am dat cu saru’ mana si ne-am dus la Autostrada Soarelui. In nici cinci minutele ne-a luat un cuplu de bucuresteni care se duceau sa-si ridice copilu’ din tabara. Toate bune si frumoase, asta a fost drumul de dus, deloc lipsit de peripetii nici el, insa drumul de intoarcere a fost adevarata aventura si pe acesta il voi povesti.
   Dupa cateva nopti de Vama, dupa cum era de asteptat, ne trezim fara nici un sfant in buzunar. Pe prietenul care ne spusese ca mai are doua locuri in masina il inghitise pamantul. Dupa ce-am stat noi si am vorbit si-am rasvorbit si-am cantarit, ne-am indreptat frumos spre drumul principal si am pornit pe jos pe strada ce ducea spre 2 Mai. N-am avut noroc pana in 2 Mai, insa cum am facut noi c-am intrat in vorba cu un baiat care se ocupa cu distributie de marfa pe la magazine, si s-a oferit binevoitor sa ne duca el pana la Mangalia. Fericiti, ne urcam in masina, si ne angajam in discutii usoare pana cand ne lasa in fata garii. Aveam sperante mari sa ne ia cineva de acolo, dar dupa 1 ora de asteptare deja ne faceam probleme si ne intrebam cum sa ne furisam in tren si sa calatorim clandestin. Putin ne mai trebuia. Inainte sa trecem la actiune, opreste in fata noastra un pick-up, acoperit tot cu celofan, cu un geam lipsa, acoperit cu acelasi material. Geamu’ se lasa, si vedem inauntru un nene simpatic, oaches, cu niste ochi mari si cu o fata semi-inteleapta. Urcam, eu in spate, iubitul meu in fata, si ne izbeste un miros de animale si de balega, insa din bun-simt si recunostinta bineinteles ca nu am facut nazuri. Inauntru bazaiau mustele nevoie mare, si mai-mai ca n-am bufnit in ras, stiind ce repulsie avea iubitul meu fata de aceste creaturi. In fine, omu’ incepe sa ne-ntrebe: de unde venim, cu ce ne ocupam, cum e in Vama Veche, de unde suntem si asa mai departe. Era tare simpatic omul, si deschis, asa ca incepe sa ne povesteasca viata si indeletnicirile lui: cum a fost la Paris singur si ce snobi i se par francezii, ca are o ferma cu oi si vreo suta de angajati, ca face branza cum n-a gustat tot neamu’ nostru si asa si pe dincolo. Intre timp, eu ma mai fataiam in spate. M-am intors la un moment dat, si mi s-a parut ca vad niste codite suspecte zarindu-se dedesubtul celofanului, dar, de, n-am bagat de seama prea mult. Intr-una din povesti, omul se destainuie: “Si-acum, ma duc la nasu’ cu purcelusii astia, sa-mi platesc datoria”. Dumnezeule mare, nici nu vreau sa ma gandesc ce-ar fi iesit daca am fi fost unul langa altul, eu si iubitul meu, pentru ca in momentul acela simteam ca daca nu rad, o sa innebunesc. Si il vedeam si pe el in oglinda, cum abia-abia se abtinea sa nu pufneasca. In fine, ne explica binevoitor ca trebuie sa mergem la nasu’, dupa care ne lasa “unde stie el ca-i bine”. Super, gandeam, mai ales ca ne facea si placere intr-un fel sa stam de vorba cu omu’ asta. Mergem, mergem si mergem, si cum cotim, ca ajungem intr-un cartier de asa-zise palate cu turnulete, cu ulite neasfaltate si cu Pirande care stateam la poarta cu copiii si se uitam curioase sa vada a cui e masina ce se zareste pe drum. Cand dam de oameni, toti zambeasc si zbiara fericiti la soferu’ nostru, ca “nasuleeee, de cand nu te-am vazut, nasuleee, ce-ti mai fac copiii, nasuleee, n-ai si tu o suta de mii”. Calauza noastra opreste, si zice ca se duce sa-si dea datoria, ca el e om serios. Noi aprobam imediat, “da, domnule, cum sa nu, vedeti-va de treaba linistit”, omu’ zambeste si intra-n palat. Pirandele si flacaii si copiii, intre timp, se uitau la noi ca la acvariu si ne vorbeau – “cine-s astia, ce cauta cu nasu’” si faceau scenarii pe seama noastra. Noi…socati. “Da-o ma-ncolo de treaba, c-am ajuns si-n cartier de camatari azi!” si da-i si ne minunam, si asteptam cuminti, si ne uitam numai drept inainte, de parc-aveam ochelari de cal, sa nu care cumva sa i se para vreunui autohton ceva ciudat. Se-ntoarce omu’ nostru, plecam, si rasuflam usurati. Pe drum, bineinteles ca i-am spus si noi povestile noastre; una dintre ele, bineinteles, cum am facut si ce-am facut, ca n-avem nici un ban si ca abia asteptam s-ajungem acasa. Omu’, se uita la noi, si incepe sa urle: “Ce treaba e asta, dom’ne, cum sa n-aveti nici un ban in buzunar?” si-si baga mana in al lui, si scoate 20 lei. “Luati de-aici copii, s-aveti, ce-i aia sa n-ai de-o apa? Ziceti bogdaproste!” Ne uitam la el ca vitelu’ la poarta noua, si mai-mai sa intram in pamant de rusine si sa crapam de uimire. Refuzam, dar omu’ nu se lasa, si cum n-aveam nimic cu noi si mai aveam si drum lung de facut, multumim frumos si acceptam. Pe o autostrada, in fata unui Carrefour a oprit si ne-am luat ramas bun, dar nu inainte sa ne invite la vila lui din 2 mai sa-i cunoastem familia si sa-i gustam din branza. Dupa ce ne-a lasat, ne-am dezmeticit, si ne-am indreptat repejor si fericiti spre Carrefour, unde am investit pomana fostei noastre calauze in cinci bucati de suca, o branza topita, o paine, o Cola si-un Kent lung pe care le-am savurat pe gazonul din fata magazinului. Mai am prins puteri, si plini de speranta si cu spiritu’ atatat de mini-aventura noastra, ne postam cu cartonasul nostru pe care scria “Bucuresti” pe marginea strazii. Incet, incet, iar ne dezumflam, ca ba nu ne lua nimeni in seama, ba opreau unii care ori se razgandeau, ori radeau de noi. Dupa vreo doua ore, opreste o masinuta curata, in care ne urcam si cunoastem un barbat la vreo 35 ani, foarte prezentabil. Discutiile de rigoare incep, si aflam ca lucreaza pe vapor si ca nu prea sta prin Romania, iar ca atunci era in vizita pe la parintii lui. O ora jumatate cat am stat in masina, am auzit povesti “din culise” despre calatorii in China si despre smog-ul si obiceiurile de acolo;despre alarme false in vapoare care transporta uraniu;despre cum e portul din New Orleans, si despre ce femei frumoase sunt pe-acolo. Povesti, si iar povesti, si noi stateam cu gura cascata si ascultam, si n-aveam ce sa-i mai spunem si noi omului, caci avea darul povestirii ca orice marinar, si nici nu ne-am dat seama cand a trecut timpul. Cand am urcat, ne-a spus ca nu o sa ne lase chiar langa autostrada, ci undeva la o rascruce de drumuri unde “e cel mai bine”, caci pe-acolo trec mereu masini. Ajungem la un moment dat pe un drum de camp, pustiu, si undeva la o rascruce, unde existau doar un popas pentru camionagii si o benzinarie, omul opreste si ne ureaza drum bun in continuare. Noi, total debusolati, multumim politicosi si coboram. Cand pleaca omul si vedem unde suntem, amutim. Un loc pustiu, nu trecea aproape nici o masina, iar vis-a-vis se uitau la noi niste cetateni burtosi, in maieuri albe, care la sosirea noastra au aratat un interes deosebit pentru noi si vorbeau despre noi pe fata. Vin cativa, ne intreaba ce e cu noi si ce asteptam acolo. Noi, copii pe-atunci, bagam mana in buzunare, unde pusesem inca de la plecarea din Vama fiecare cate o mica arma de autoaparare: eu un spray lacrimogen iar iubitul meu un briceag jalnic. Cu o mana in mana celuilalt si cu cealalta in buzunar, explicam cat de binevoitor puteam ca suntem cu “ia-ma nene”, ca n-avem nici un ban, si ca asteptam sa treaca vreun bucurestean care se ne intoarca acasa. Si ei se tot uitam la noi, pe langa noi, si cand s-au convins ca le-am spus tot ce aveam de spus, s-au intors la berile lor. La rascrucea asta nu treceau masini decat spre directia Slobozia, si pot sa spun ca trecea o masina odata la 20 minute. Se insera si noi inca nu plecaseram. Dupa ceva vreme, vine spre noi un pustan cam de varsta noastra, oaches, care avea chef de vorba si care era, in felul lui, simpatic. Nu prea aveam ce sa vorbim, si sicera sa fiu, ne ingreuna si situatia, caci daca ar fi fost sa opreasca vreo masina, ar fi oprit mult mai usor pentru un cuplu si nu pentru trei persoane atat de pestrite cum aratam. Cum vedeam o masina, ne postam cu cartonasul si faceam semne de rugaminte sa ne ia. Nu mica ne-a fost mirarea cand am observat ca prietenu’ nostru, la vederea oricarei masini, se posta pe marginea strazii si facea semne obscene si urla si injura la masini ca apucatu’. “Gata, aici dormim”, ne-am spus noi, caci eram in pustiu si nu stiu cum, dar soarta ne harazise sa ne intalnim tocmai cu personajul asta, care in dorinta lui de socializare si solidaritate cu noi, nu facea nimic decat sa ne condamne sa dormim in mijlocu’ drumului, departe de casa. La un moment dat, dupa mai multa vreme, vedem un BMW ultimu’ racnet cu un sofer la vreo 40 ani, care oprise in intersectie sa se asigure. Iubitul meu flutura cartonasul, eu ma zbateam si-mi puneam fustele in cap, caci era unul din singurii care trecusera care avea numere de Bucuresti. El ne-a face sugestiv semn cu degetul ca nu ne ia, iar atunci, cu toate fortele noastre, am pus cele mai expresive mutre pe care puteam sa le punem, eu mi-am impreunat mainile ca de rugaciune si amandoi il rugam din priviri sa ne ia. Si ca prin minune, a oprit BMW-ul si a coborat sa ne deschida portbagajul. Nu am inteles din prima, caci nu mai aveam de fapt speranta, si abia dupa cateva secunde de cugetat si am inteles ca avea de gand sa ne ia. Apoi am alergat spre om de parca il vazusem pe Dumnezeu. Cum ne puneam noi bagajele in masina si multumeam si radeam si ne bucuram, vedem ca prietenul nostru urca si el si ne zice “ca merge si el pana la urmatoru’ sat”. Urca si omul inapoi, si se pregateste sa porneasca. Prietenul nostru se uita la masina ca la o minunatie, si entuziasmat, se apuca sa apese pe toate butoanele de pe bord. Omul opreste ce era de oprit, insa prietenul nostru reuseste sa deschida radio-ul, si extaziat, da muzica la maxim si incepe sa rada si sa chiuie si sa danseze. Omul, foarte calm,dar destul de incurcat, inchide muzica si porneste masina. Noi eram in spate pregatiti sa ne roage sa coboram, si ne intrebam cu ce gresisem ca soarta sa ni-l scoata in cale pe baiatul asta incurca-lume. In fine, am incercat sa facem putina conversatie ca sa mai destindem atmosfera, si am aflat ca soferul nostru era strain. Imediat, profitam de ocazie si ii spunem ca baiatul de langa el coboara in urmatorul sat. Cum mergeam, am intrat si in satul prietenului nostru, iar la vederea unor baieti, probabil cunoscuti de-ai lui, acesta deschide geamul, iese pe jumatate afara, si urla cat il tin rarunchii “Vasilicaaa, ce faci Vasilicaaaa?”, si apoi, cu un aer triumfator, intra inapoi, parca deja pregatindu-se sa-i povesteasca lui Vasilica cum de ajunsese in super-masina in care calatorise pana acasa. Il lasam si pe baiatul asta acasa, si ne relaxam, caci acum eram asigurati. Omul nostru era de data asta un barbat palid, cu ochi albastri, slab si cu un aer de invatat. Inainte sa iesim la autostrada, s-a uitat la ceas si ne-a spus: “Peste doua ore suntem in Bucuresti.Doua ore maxim.” Aflam ca omul nostru e finlandez si ca se ocupa cu inginerie navala. Si asa au inceput si ultimele povesti din ziua aceea: despre case de vacanta en Provence, motociclete scumpe pe care le schimba ca pe ciorapi si despre propriile lui peripetii de autostopist din tinerete. Apoi niste bine-venite sfaturi si cugetari despre bani, si despre cum ei nu iti aduc fericirea. Drumul a trecut repede, si cu cinci minute inainte sa se implineasca cele doua ore prezise soferul nostru, masina era parcata undeva langa liceul Sincai, iar noi ne luam ramas bun si multumeam recunoscatori.
   Ne-am dus spre statia lui 381 si, fericiti, am intrat incet-incet in atmosfera de oras.
   Mereu imi aduc cu uimire aminte de ziua pe care v-am povestit-o pe scurt. Tocmai pentru ca e ceva ce nu prea vezi si nu prea auzi in fiecare zi. Si nu stiu cum suna pentru altii, dar eu nu pot sa ma gandesc la ea fara sa rad si fara sa ma bucur, si mult mai mult de-atat, fara sa fiu fericita ca am luat eu insami parte la o asa aventura frumoasa.